La o distanta de doi kilometri de manastire, intr-o poienita ce uneste valea Agapia de cea a Secului, se afla vechiul schit de care se leaga existenta Manastirii Agapia. Inconjurat de Muncelu si Dealul Mare si al Crucii, schitul a fost construit de catre sihastrul Agapie in a doua parte a veacului al XIV-lea cu sprijinul discipolilor sai, urmand ca numele sihastrului ce se traduce prin „iubire” sa fie dat muntilor din imprejurimi si raului.

Schitul s-a ruinat mai apoi din cauza unei caderi masive de zapada si a fost reconstruit in vecinatate pe o alta fundatie si avand ca hram „Mihail Colose”. Atunci cand si aceasta biserica se ruineaza, se decide ridicarea unei noi biserici pe vechiul loc, la sfarsitul veacului al XV-lea.

Intaia atestare a manastirii in documente a fost intr-o referire la hotare a lui Ilies Voda din 1437, ce margineste proprietatea Manastirii Agapia de proprietatea Manastirii Neamt. Manastirea Agapia apare mai apoi intr-o serie de documente. Comunitatea de monahi a fost intr-o continua crestere devenind din ce in ce mai faimoasa si bucurandu-se de grija domnitorilor tarii. Voievodul Stefan cel Mare o ocroteste si doneaza diverse lucruri manastirii. In scurt timp schitul Agapia devine mult prea mic pentru a acomoda pe toti calugarii si se decide construirea unui nou lacas mai amplu.

Numerosi domnitori – Petru Rares si fiul acestuia Iancu Sasul, Stefan Tomsa, Alexandru Lapusneanu si fiul acestuia Bogdan – au avut grija de manastire oferindu-i terenuri si unele beneficii.

Conform unor dovezi, primii ctitori ai manastirii ar fi fost Petru Rares si Elena Doamna construind aici prima biserica din piatra ce a fost mai apoi renovata de catre Petru la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Datorita solului cu apa in exces, cladirile din Dealul Agapiei nu rezistau prea mult, pamantul alunecand de multe ori si tragand cu el bisericile si chiliile calugarilor. Datorita acestui fapt, la inceputul secolului al XVII-lea calugarii au construit o micuta biserica in vale, acolo unde se afla astazi Manastirea Agapia.

Manastirea nu este atestata in scris cu precizie insa conform traditiilor din imprejurimi ea a existat inca de la sfarsitul secolului al XIV-lea, pe un clopot din secolul al XIX-lea fiind scris faptul ca a fost faurit din vechiul clopot din 1393 care s-a topit intr-un incendiu in 1862.

Conform unor surse locale, calugarii dunareni, adepti ai lui Nicodim, au venit in aceste locuri cu un secol inainte, construind un schit de lemn numit Biserica Alba.

Prima atestare documentara a Manastirii Neamt este facuta pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, in anul 1407, intr-un document al lui Vladica Iosif. In acest manuscris se atesta ca in 1407 Manastirea Neamt detinea doua sate donate de catre Petru Musat precum si mori, vii, carti si diverse ustensile cat si faptul ca manastirea era locuita de numerosi calugari.

Acolo unde se afla biserica Sfantul Gheorghe a fost inaltata o biserica de piatra de catre Petru Musat, insa biserica a fost darmata de un cutremur in 1471. O noua biserica este inaltata alaturi de ruinele acesteia, ctitorita de catre Stefan cel Mare si sfintita pe 14 noiembrie 1497 dupa luptele victorioase din Codrii Cosminului asupra craiului Albert.

Pe langa biserica de piatra, Petru Musat a cladit si Cetatea Neamt pentru apararea tarii. Tot el a fost primul care a donat pamanturi si sate Manastirii Neamt.

Continuand aceasta traditie, Stefan cel Mare a inzestrat manastirea cu un clopot si un vas pentru panaghie, asigurandu-i in acelasi timp unele privilegii.

In partea de vest se afla turnul ce poarta clopotnita, dedesubtul caruia se afla intrarea boltita a manastirii, avand partea din spate ridicata de pe vremea lui Alexandru cel Bun iar partile de deasupra mai apoi. Picturi ce prezinta diferite ipostaze din romanul „Varlaam si Ioasaf” se gasesc pe bolta dinspre est.

Construite in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea cladirile se pastreaza si in zilele noastre. Alte cladiri ridicate inainte de secolul al XVIII-lea si consemnate in unele inscriptii pe piatra, au fost o bucatarie si o sala de mese construite de catre Alex Cornea, chiliile si turnurile zidite de alti voievozi si arhierei ai moldovei, cladiri ce nu s-au pastrat.

Biserica Sfantul Gheorghe situata pe partea dinspre rasarit si ridicata la inceputul secolului al XIX-lea a fost reconditionata in 1958.

Calugarii din manastirile din imprejurimi au perpetuat obiceiurile Cuvinciosului Danil Sihastrul si a celorlalti sihastri cunoscuti. Padurile pustii din imprejurimi erau ideale pentru locuintele calugarilor. Datorita unor inscriptii gasite pe cateva documente vechi, stim ca inca din secolul XVII sunt atestate urmele unor mici camarute locuite de sihastri.

Se decide asadar construirea unei manastiri. Mitropolitul Moldovei, Ghedeon din Husi ctitoreste in 1655 primul lacas de cult din Sihastria, in poiana cunoscuta sub numele de „Poiana lui Atanasie” si dotand-o cu cele necesare. Toti calugarii din imprejurimi, sapte la numar, se aduna astfel in biserica.

Timpurile grele ce au venit si desele invazii ale turcilor de la inceputul anilor 1700 au afectat serios biserica Sihastria, ajungand intr-o stare deplorabila. In anul 1734 este reconditionata insa de catre Episcopul de Roman, noua manastire fiind mai mare si mai rezistenta ce o dedica, conform traditiei, unei manastiri din apropiere.

In anul 1821 tatarii au urmarit armata lui Alexandru Ipsilanti pana aproape de Manastirea Secu, acolo unde s-au dat lupte crancene. Tatarii au invins si au incendiat manastirile din imprejurimi, inclusiv Manastirea Sihastria. Presimtind pericolul, calugarii au ascuns avutul manastirii intr-un cazan rezistent din arama in apropiere de Poiana Crucii. Din pacate obiectele ingropate nu au mai fost gasite, continutul cazanului ramanand pana in ziua de astazi un mister.

Arhiepiscopul Veniamin Costachi a inceput insa reconstruirea manastirii trei ani mai tarziu, cu ajutorul pietrarului Nicolae Cerneschi, ce a contribuit, printre altele, si cu bani la ridicarea manastirii. In 1826 manastirea de piatra, clopotnita si cladirea chiliilor au fost terminate.

Un alt ajutor vine si de la Manastirea Neamt, de unde sunt fabricate noi obiecte trebuincioase vietii monahale, precum: lumanari, vase pentru liturgie, cadelnitele facute din argint si clopote. Astfel, manastirea este din nou gata de a primi calugarii. Paraclisul de lemn este ridicat in 1837 cu scopul de a servi slujbelor religioase iarna. Paraclisul purta hramul Sfintilor Ioachim si Ana. Inca 2 cladiri pentru chilii sunt adaugate. Cinci ani mai tarziu este data in folosinta si o fantana prevazuta cu un sistem de tevi, pentru ca monahii sa aiba apa proaspata si rece inauntrul manastirii.

La scurt timp insa, un nou incendiu distruge paraclisul cat si o portiune din corpul chiliilor. Majoritatea monahilor sunt nevoiti sa se retraga catre alte biserici. Datorita unor probleme de sanatate, Preotul Ioanichie, conducatorul manastirii, este inlocuit de catre Parintele Cleopa.

Acesta a reamenajat interiorul manastirii, si a reconstruit corpul camarutelor, pentru ca sihastrii sa poata locui din nou acolo. Din nou este ajutat de catre o alta manastire, cea din Neamt, reusind in decursul a doi ani sa construiasca 20 de chilii

Peste doi ani, noul paraclis este infiintat, cu ajutorul numerosilor calugari ce au venit la manastire, desi conditiile vitrege ale razboiului isi spuneau cuvantul.

Manastirea din centru, decorata de Bartolomeu Florea, a fost sfiintita cum se cuvine in anul 1988 de catre Parintele Bisericii Ortodoxe romanesti cu ajutorul Episcopului Eftimie. La slujba au asistat nu mai putin de cincisprezece preoti si numerosi credinciosi.

Parintele Iustin Parvu a construit aceasta manastire cu gandul de a ajuta pe cei nevoiasi si fara de adapost. Visul a devenit realitate, manastirea servind in prezent ca si casa de batrani si de copii, existand totodata un sistem de scolarizare pentru primele doua clase primare cat si un dispensar pentru tratarea urgentelor de sanatate.

In 1999 Parintele Iustin a primit maicute grav bolnave si femei posedate, ce aveau nevoie de atentie si ingrijire. Au fost cazate la manastire, unde au fost ingrijite de catre maicile ce se au studiat medicina si au experienta necesara tratarea cazurilor sociale. Maicutele isi indeplinesc datoriile in chiliile si paraclisul ce poarta ruga Sfantului Pantelimon. Acolo se slujeste Sfanta Liturghie.

In prezent se construieste interiorul lacasului de spitalizare, acolo unde oamenii batrani pot fi ajutati iar bolnavii ingrijiti asa cum se cuvine. Atunci cand maicutele nu sunt preocupate cu actele caritabile, ele se implica in viata bisericeasca. Dupa orele de munca din timpul zilei, ele se aduna noaptea pentru slujba religioasa si pentru liturghie, slujbe ce dureaza de la miezul noptii pana la patru dimineata. Calugaritele care nu sunt ocupate cu alte sarcini tin slujba de acatist la ora opt dimineata. La ora patru dupa-amiaza este implinita slujba pentru ajunul zilei, denumita si vecernicie. Ordinea sfantului locas este cea lasata de Sfantul Sava, maicutele savarsind cu bucurie si nerabdare liturghiam fara de care nu ar avea energia necesara muncilor de zi cu zi, prin care isi ajuta aproapele nevoias.

Atunci cand nu sunt ocupate cu sfintele slujbe, calugaritele au grija de pamant, il cultiva, ingrijesc animalele, croitoresc sau brodeaza haine de preoti necesare bisericii. De asemenea, se picteaza icoane pe lemn si se ordoneaza textele ce trebuie tiparite.

Plantele cu scop medicinal sunt prelucrate intr-o incapere speciala, unde maicutele pricepute obtin din acestea tratamente naturale pentru diferite boli. Pe langa aceste tratamente, oamenii pot veni si pentru tratarea danturii, manastirea avand si un salon de stomatologie.

Dupa ordinile Sfantului Sava, maicutele se ocupa de activitatile de caritate, activitatile practice, cat si de rugaciunile si sfintele slujbe adresate lui Dumnezeu, fiecare dintre ele dandu-si toata silinta de a-l cinsti pe Dumnezeu si de a aduce pace si liniste sufleteasca in randurile nevoiasilor, a batranilor bolnavi si a copiilor fara adapost.